Primavara din cer si din oameni s-a ratacit prin zapezi si vanturi, lasand usa anotimpului deschisa, doar spre frig si cenusiu.
Cand e frig, singuratatea e mai grea. Fulgii lovesc pervazul ferestrei si al inimii, strivind, fara mila sau regrete, fiecare clipa in care lacrima tacerii asteapta mangaierea unui cuvant sau a unei inimi. Nimic din noi nu infloreste cand zapezi de ganduri si nelinisti ne arunca prizonieri in catusele singuratatii.
Cu siguranta exista si o cheie, dar de cele mai multe ori, e aruncata intr-un ocean de asteptare si dor. Alteori visam sa vina un salvator care sa ne scape din ghearele insingurarii. Dar zburatorul intarzie...
Doamne, de ce ingadui sa fim atat de orbi, incat sa nu vedem ca de cele mai multe ori, cheia e chiar in mainile noastre, in inima noastra, in mintea noastra, in sufletul nostru?
De ce ne e teama de zborul libertatii de a alerga spre o alta inima, de zborul iubirii? Traim in trecut, calcand mereu pe urmele zilelor cand eram sau nu pereche. Cautam raspunsuri si rezolvari doar pentru ieri. Ne topim timpul si bucuria in focul neputintei de a schimba acum ce a fost atunci. Ramanem vesnici prizonieri intre ieri si astazi.
Dar maine? In fiecare seara pasim prin somn spre maine. Chiar si pentru noi, cei singuri, vine, neconditionat, maine. Un maine care ne sperie. Un maine ursuz si tot mai obosit de asteptare...
Da, exista si o primavara a femeilor singure... Femei frumoase, femei implinite profesional, femei energice si sensibile.. dar singure... Si, aparent, inexplicabil pentru toti, cum o astfel de femeie este totusi singura... Dar de cele mai multe ori, explicatia e foarte simpla: sunt singure, fiindca vor sa fiu singure.
Unor femei li se reproseaza ca sunt imposibile, pretentioase, distante, ca nu se poate apropia nimeni de ele. Eu as zice dimpotriva. Sunt femei de care oricine se poate apropia. Sunt extrem de sociabile si de prietenoase.
Problema e insa alta. Sunt femei cumplit de incomode, spun intotdeauna ce gandesc si nu neaparat in cuvinte (le ajuta foarte mult ochii si atitudinea), traiesc intr-un ritm foarte sustinut si mai intotdeauna reusesc sa ii sperie pe oameni, cu intensitatea trairilor lor.
Sunt femei pe care orice bucurie le face sa explodeze, dar si orice tristete le dezintegreaza. Si au nevoie de un real sprijin afectiv. De un umar intotdeauna aproape, atunci cand privirea e umbrita de lacrimi.
Dar, de obicei, primesc doar motivatii: Mi-e teama sa ma apropii de tine. Mi-e teama sa nu-ti insel asteptarile. Nu pot sa cred ca exista cineva atat de sensibil si de romantic, sa nu fiu doar o noua deceptie pentru tine. Nu pot tine ritmul cu tine.
Si intr-un ocean de fricosi, astfel de femei ce ar trebui sa faca?
De mii de ani, femeile asteapta barbatul care sa le schimbe viata. Dar, alunecand prin timp, nici barbatii nu mai sunt ceea ce legendele ne fac sa visam. Sunt tot mai putini luptatori. Ingrijorator de des, barbatii acestui timp prefera sa ofere doar bani sau sex. In cazuri mai speciale, le ofera pe ambele, la pachet. Dar, in general, oferta in surplus a uneia dintre aceste componente incearca de fapt sa suplineasca deficitul celeilalte.
Iar femeile acestea.. Nu cer niciodata mai mult decat pot ele darui. Cer intr-adevar mult, dar stiu sa si ofere foarte, foarte mult. Sunt femei care cer tandrete. Cer grija sufleteasca. Cer timp. Timp petrecut cu ele. Cu sufletul lor. Timp in care un barbat sa le tina de mana, sa vorbeasca cu ele, sa le alinte cu privirea, cu inima. Sunt femei care vibreaza doar la atingeri sufletesti. Si nu e o gluma. Asa sunt ele construite. Simt fiecare adiere ca pe o mangaiere, pana dincolo de suflet.
Si acum, in prag de primavara, ii intreb pe domnii, componenti ai taberei adverse, ce barbat al acestor vremuri, in care toti vor sa fie frumosi, destepti, cu bani si cu amante, cat mai tinere si cat mai frumoase, are timp pentru absurdele necesitati emotionale si afective ale unor astfel de femei.
As vrea sa cunosc si eu unul!...
Urasc sa fiu dezamagita. De situatii, de fapte, de vorbe, de oameni..
